Ce avem aici de fapt nu e vreo mare descoperire narativă, ci mai degrabă un pahar (Glass) jumătate gol, jumătate plin (de sine).

Povestea sa e absurd de previzibilă și foarte pompoasă, chiar și pentru standardele lui Shyamalan.

Genul de eșec deprimant, care doare cu atât mai mult dacă te gândești ce ar fi putut să fie.

Talentul lui Shyamalan pentru suspansul clasic a rămas intact în Glass

un sequel supranatural inutil

E opera unui cineast care, nu mai puțin decât genul pe care încearcă să-l reimagineze, pare blocat pe repeat.

Pentru nicio clipă sigură dacă e o poveste eroică cu supereroi sau un thriller psihologic, Glass pare foarte haotic și împrăștiat, iar cu un act al treilea dezamăgitor este, în cele din urmă, nesatisfăcător.

bine făcut, bine jucat, minunat filmat, merită o șansă, dar cei obișnuiți cu povestea și cu personajele s-ar putea simți un pic dezamăgiți.

În esență, un sequel la Split cu un topping de Unbreakable, acesta este mai slab decât ambele, dar totuși are suficiente momente distractive și secvențe care-ți dau fiori

În termeni de comic-books, lui Glass îi ia prea mult timp să treacă de la un panel la altul.

„Glass” pare ca un „Life Itself” al filmelor cu supereroi.

E un pic de dramă și presiune aici, ceea ce ajută, dar ai impresia că Shyamalan crede că lucrează la capodopera sa.

Deși suficient de agreabil pentru a fi vizionat la multiplex, nu ne face să uităm de îngrozitoarele After Earth sau The Last Airbender, care ne-au făcut sceptici la auzul cuvintelor ”un film de M. Night Shyamalan”.