Această autoînduioşare a protagonistului e poziţionată şi prezentată în film ca şi cînd ar recela secretul suprem al vieţii. L-o fi recelînd, însă filmul – care împărtăşeşte lipsa de curiozitate a protagonistului său faţă de alte medii sociale decît al lui – nu face muncă de convingere cu publicul său ţintă în numele acestei idei (n-o contracarează dialectic, n-o problematizează nicicum), ci, facil pînă la capăt, doar ne invită la autoindulgenţă sentimentală.

Scenariul este dens, referenţial, fiecare replică oferă un subiect de discuţie. Temele felliniene sunt oarecum reluate. Dar deloc epigonic. E o Roma personalizată. Nu mai e a lui Fellini, ci a lui Sorrentino.

Sunt mici momente, iluminări, când vorbăria sterilă devine brusc emoţionantă, când gluma încetează, când ironia depune armele, măştile cad şi adevăruri crude sunt aruncate sincer în scenă.

Într-un stil mai mult sau mai puțin original, Sorrentino ne aduce aminte cu acest film care este marea frumusețe a cinema-ului.

La grande bellezza se simte ca o explozie și ca o mîngâiere, aproape mistuitor de incitant și ireal de bine construit.

Graţie eleganţei riguroase a imaginii şi a tăieturilor intempestive, contra-intuitive, Sorrentino reuşeşte un film strălucitor în care realitatea dansează la graniţa cu fictivul.

La fel de elegant şi gol pe dinăuntru ca şi personajele sale (lucru pe care şi-l asumă), La Grande Bellezza e un film inegal, dar frumos şi revizionabil.

La grande belleza este un film în care povestea, imaginile, replicile, muzica și interpretările actorilor se împletesc armonios rezultând o producție minunată care cu siguranță își merită toate premiile primite.

Artă a insinuării în cutele sinelui singuratic, cinema-ul îşi demonstrează încă o dată splendida capacitate de a omagia, dincolo de poveste, de cuvânt şi de sens, omul şi faptul de a trăi.

Chiar dacă filmul lui Sorrentino balansează între extravaganță și excentricitate, întotdeauna există ceva mai mult care se ascunde dedesupt.

Dacă poți trece peste elementele vizuale din momentele triumfătoare și din cele depresive, vei descoperi că viziunea lui Sorrentino despre Roma conține o mare umanitate.

Filmul lui Paolo Sorrentino reprezintă o piesă de cinema radiantă despre sensul vieții, cu Toni Servillo într-o formă excepțională.

Chiar dacă se aseamănă cu stilul lui Fellini, este, totodată, o reprezentare a stilului distinctiv al lui Sorrentino.

Un film delirant de viu.

Grandios și tolerant cu propria viziune, cel mai recent film al lui Sorrentino este un festin de genul lui Fellini.

Cel mai bun lucru despre „La Grande Bellezza” este acela că, odată ce te-ai obișnuit cu ritmul său, vei recunoaște că dacă o secvență nu este pe placul tău, următoare s-ar putea să fie.

Cu referențe la Fellini, dar fără să-l imite, Sorrentino oferă o nouă interepretare despre societatea italiană la finalul unui ciclu.

Acest film arată și se simte superb, cinema de lux.