Faţă de marea majoritate a blockbusterelor americane care se limitează la a atrage publicul exclusiv cu efectele speciale, Pompeii reuşeşte să ofere şi o poveste surprinzător de bună.

Într-o lume a haosului, cei buni și cei răi, eroii și simplii locuitori ai Pompeiului, romanii și gladiatorii, au parte de aceeași suferință căci o renaștere și reconstruire a lumii cere sacrificiul suprem. Acesta este de fapt elementul care salvează filmul în final, eliminând riscul ca previzibilul să smulgă din laurii câștigați pentru recreerea unei lumi ce s-a aflat sub cenușă și întuneric mai bine de un mileniu.

S-ar putea ca adolescenții să aprecieze acest mic dezastru mai mult decât cei suficient de în vârstă încât să recunoască toate filmele din care se inspiră.

Consideră Pompeii ca fiind Titanicul lui Paul W.S. Anderson.

Pompeii, un nou film kitch-istoric, ridică întrebarea: ce au filmele plasate în antichitate de îi fac pe actori să joace prost?

În Pompeii, cea mai recentă extravaganță 3-D a dl. Anderson, și primul său film fără d-ra Jovovich din 2008, pare lipsit de orice concept vizual.

Pompeii atinge un punct culminant la care cele mai senzaționale filme de studio nu pot decât râvni.

Pe de o parte, spectacol cu săbii și în sandale, pe de alta, dezastru de proporții epice, Pompeii își îndeplinește scopul ambițios, într-un mod captivant.

este plictisitor.

În vreme ce Anderson excelează în numeroasele momente de acțiune, el nu poate transmite nici măcar o singură emoție autentică prin intermediul celor două personaje principale