“Prince of Persia: The Sands of Time” este unul dintre cele mai frumoase basme vazute de mine in ultima vreme. Si cand zic “basm” ma refer la o poveste fantastica plina de aventura si culoare. Am iesit din sala de cinematograf cu gandul ca finaluri mai bune de film, ca cel de astazi, nu am mai vazut de multa vreme.

Nu are rost sa stric povestea filmului cu tot felul de detalii de spoiler, pentru ca merita vazut. Si are cate putin pentru fiecare, un strop de romantism, un strop de fantasy, ceva cafteala a la carte, multe urmari spectaculoase, multe scene filmate in nisip (suficient de multe incat sa pleci cu impresia ca ti-a intrat si in pantofi) si un happy ending marca Disney (genul de sfarsit ce strica tot ce s-a cladit pana atunci in mintea spectatorului).

După filme precum Four weddings and a funeral, Donnie Brasco sau Harry Potter and the goblet of fire, regizorul Mike Newell realizează o producţie în care salturile spectaculoase, răsturnările de situaţie şi luptele haotice reprezintă elemente compensatorii pentru un scenariu fragmentat.

O aventură cu săbii și nisip, dar căreia îi lipsește substanța.

În mod ironic, exact atunci când face referire la jocul video din care se inspiră, exact atunci Prince of Persia pare mai convingător.

Ca de obicei, într-o creație semnată de Bruckheimer, nici în Prince of Persia nu ducem lipsă de oameni talentați – de la directorul de imagine John Seale și până la specialistul în parkour David Belle – dar ingredientele au fost atât de bine amestecate, încât rezultatele sunt un amalgam fără gust.

„Prince of Persia: The Sands of Time” este o poveste pentru copii modificată astfel încât să stârnească interesul adolescenților.

În vreme ce este filmat frumos, cu interpretări bune și fără îndoială amuzant, Sands of Time pare oarecum fără suflet.

Mi-aș fi dorit ca filmul să nu arate atât de „ieftin” din punct de vedere vizual.

Regizorul Mike Newell, care s-a jucat cu efectele speciale și la Harry Potter, face totul să arate drăguț și să pară extraordinar, însă nici măcar el nu poate să compenseze intriga deosebit de prostească.

Jake Gyllenhaal nu e chiar ca Dastan, dar Gemma Arterton, Alfred Molina și efectele vizuale, la fel ca și lucrul operatorilor de imagine, impresionează.

Prince of Persia: Sands of Time este modelul ideal al unui blockbuster de vară: rapid, drăguț și cu multă acțiune.

Cel mai recent film de acțiune al celor de la Disney este extraordinar de amuzant, cu un echilibru perfect între acțiune și ironie.

E evident faptul că Jerry Bruckheimer visează ca cel mai recent film al său, Prince of Persia: The Sands of Time, va avea același succes la public ca și Pirates of the Caribbean: Curse of the Black Pearl, pe care tot el l-a produs. Dar nu va fi așa.

Nu va fi cel mai bun blockbuster al verii, dar are destule elemente care să-i încânte atât pe pasionații de jocuri video cât și pe ceilalți.

O zbenguială absurdă, dar plăcută, direct de la experții de la Hollywood.

Poate că Prince of Persia este lipsit de substanță, dar stă pe propriile picioare și este dotat cu multă acțiune și mult umor.

Ce Newell pare că nu reușește este să ofere filmului un stil închegat și un scop. Prince of Persia e ok, dar nici regizorul și nici actorii nu arată nicio motivație în afară de a trece la celălalt nivel.

Potrivit pentru o după-amiază ploioasă, în care ai văzut deja tot ce mai era de văzut la multiplex.

Un blockbuster mare, îndrăzneț, amuzant și pe care-l poți uita instantaneu.

Chiar nu vreau să par un ticălos țâfnos anul ăsta. Îmi plac filmele. Jur că-mi plac. De fapt, îmi plac multe filme și plac adesea. Și atunci de ce Hollywood-ul mă dezamăgește atât de des anul acesta? Poate am ajuns eu la un nivel de saturație maximă.

Niciodată să nu ai încredere într-un film care conține „două puncte” în titlul său!

O poveste oarecum artificială, ținută pe linia de plutire doar de efectele vizuale, acrobațiile dătătoare de adrenalină și experții în efecte speciale.