Interesul nu este de a descoperi eventualul criminal şi motivaţiile gestului său, ci de a observa, aproape clinic, lupta cu propria conştiinţă a unui bărbat pus într-o situaţie neprevăzută.

Alături de coscenariştii Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, Muntean construieşte aici un film de suspans în tradiţia Patriciei Highsmith şi a lui Hitchcock (acel Hitchcock care în Străinii din tren ecraniza un roman de Highsmith).

Spectatorii sunt lăsați în întuneric, descurajați să se aventureze pe un teritoriu incert din punct de vedere moral. În mod ironic, e una dintre problemele filmului că se asemănă cu Sandu, în sensul că se teme să se aventureze acolo unde ar putea da de necaz.

Scenariul conceput şi realizat de triada Radu Munteanu, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu are linearitatea unei relatări fără surprize. Din acest motiv subiectul poate părea banal. Dar scenele acumulează treptat atâta tensiune încât realizatorii reuşesc să îndese în ea calupuri de enigme bine dirijate. Ele asigură de fapt interesul spectatorului pentru urmărirea acţiunii.

Ce face Muntean, e să creeze întru transgeneric, luând câte puțin de la comedie, dramă, thriller, psiologic etc. – reușind o simbioză aproape perfectă. Tensiunea, creată de la prima secvență, explodează rapid și e menținută astfel prin diverse așa-zise artificii

Radu Muntean lucrează perfect cu actorii, iar Un etaj mai jos se dovedeşte a fi un film lipsit de orice accente false, cu un Teodor Corban perfect în rolul protagonistului ce se afundă tot mai adânc în mâlul îndoielilor din cauza alegerii sale.

Filmul e o dramă psihologică cu note dostoievskiene, de crimă şi pedeapsă, pe un ton de anti-thriller.

Un film care reuseste, intr-un stil minimal, sa creeze suspansul unui veritabil policier fara a se converti intr-unul clasic.

Un suspans pe care nu l-am mai vazut demult in filmele romanesti.

Un etaj mai jos este un film cu mize de thriller pe care Muntean îl ține destul de bine din scenariu și care, dacă chiar ar fi avut curajul de-a fi thriller și nimic mai mult, ar fi meritat toate laudele.

Chiar dacă nu-i un film extraordinar, este, totuși, unul foarte bun despre, așa cum sugerează și titlul, perspectivă și distanță.

Acesta este cinema detașat, în forma sa cea mai simplă.

Muntean este atât de grijuliu să nu riște să manipuleze în vreun fel încât nici măcar nu adaugă vreo concluzie sau vreo morală.