0
24 noiembrie 2018
 
 

Review > saramon vs Un om la locul lui

un-om-la-locul-lui-review
un-om-la-locul-lui-review

Există o ordine în universul fiecăruia dintre noi, o ordine care, atunci când se strică, dă naștere la mai multe schimbări. Iar de cele mai multe ori schimbările nu sunt bune. Schimbările fie aduc oameni noi, fie îi fac pe unii vechi să dispară. Petru (Bogdan Dumitrache) nu vrea ca nimeni să dispară. E pregătit pentru unele schimbări inevitabile, dar nu-i pregătit să se distanțeze de o anumită persoană, de care pare că-l leagă o prietenie chiar mai strânsă decât de actuala iubită.

Laura (Ada Galeş) este doctor. Petru este inginer de foraj. Ei vor avea un copil. Totul pare în regulă, dar are loc un accident. Sonia (Mădălina Constantin), o colegă de serviciu a lui Petru, e implicată într-un accident de mașină. Șoferul moare la scurt timp după ce este transportat la spital, iar ea se alege cu piciorul amputat.

Regizorul și scenaristul Hadrian Marcu nu ne dezvăluie prea multe despre relația lui Petru cu Sonia, dar cu cât petrecem mai mult timp cu cei doi ne dăm seama că au fost la un moment-dat mai mult decât simpli prieteni.

Trailer Un om la locul lui

Petru nu e un om rău. Vrea să fie alături de Sonia prin situația grea prin care trece. Dar se pregătește și pentru venirea copilului pe lume și pentru nuntă. Totuși, relația lui cu Laura pare destul de distantă. Nu există o apropiere între cei doi, iar conversațiile lor sunt destul de reci.

În preajma Soniei, Petru pare un om mult mai în largul său. Vizitele pe care i le face Soniei la spital, sunt ca niște evadări pentru el. Nu există ceva sau cineva anume de care fuge Petru, dar arată din ce în ce mai obosit. Cu Sonia, poate vorbi despre orice. Cu Laura, își alege cu grijă cuvintele.

O adaptare liberă după romanul Firesc al lui Petru Cimpoeşu, Un om la locul lui reprezintă debutul în lungmetraj al lui Hadrian Marcu, un debut care respectă estetica realistă a așa-zisului nou-val românesc. Felul în care camera își urmărește eroul principal din spate, lipsa prim-planurilor și a muzicii, precum și finalul deschis sunt elemente ce amintesc de Mungiu sau Puiu, dar ce face ca filmul lui Marcu să funcționeze este forța personajului principal și un scenariu și o regie care fac spectatorul să empatizeze cu situația prin care trece Petru.

La final, nu știm ce se va întâmpla cu Petru și Laura sau cu Petru și Sonia, dar în acea ultimă secvență, pentru câteva momente, deși îi lipsește orice certitudine, Petru pare că a găsit ceea ce căuta tot timpul.


Articol scris de