„La vida de los peces” nu e vreun film mare, dar simplitatea și lentoarea în virtutea cărora se derulează (lentoare susținuță de o muzică folosită cam fără măsură și pe alocuri melodramatică) fac din el o mostră de cinema emoționant și dezarmant.

Privind dintr-o perspectivă compozițională toată această condensare discursivă a rememorării, a cântăririi derulată într-o serie de cadre claustrofobe și în limitele unei semantici simple, axiomatice, filmul poate părea sinistru si melodramatic, anarhic și absurd

un film poezie, un film eseu, un film fabula, un film despre frumusetea si autenticitatea prieteniilor vechi si a iubirii de neuitat, dar si despre trecerea timpului, a fugii din fata raspunderilor, a cautarilor unor noi provocari (dar fara implicari majore) si a limpezirilor optiunilor personale.

La vida de los peces ne-a emotionat, poate si pentru ca ne este greu sa scapam de eticheta de romantici incurabili, ne-a facut sa tresarim la un intreg acvariu de reactii si sentimente la care este expus protagonistul, ne-a facut sa ne dorim (ne-am luat si permisiunea de a avea o doza de „filozofeala”) sa nu traim cu regretul lucrurilor frumoase pe care nu am avut curajul sa le spunem sau sa le facem.

Excelentele interpretări reţinute ale lui Santiago Cabrera (Andres) şi Blanca Leuwin (Bea), dar şi ale restului distribuţiei fac Viaţa peştilor unul dintre cele mai sensibile filme văzute în ultima vreme, iar savoarea sa chiliană nu-i ştirbeşte deloc caracterul universal: un bărbat şi o femeie se privesc în ochi, închid răni vechi şi deschid răni noi, încercând să uite de trecut şi să trăiască în prezent.

La vida de los peces nu e un film pe care să-l îneci în adjective pompoase, așa cum au încercat unii. A face asta înseamnă a-l retrograda și cumva a-l insulta. (…) E nevoie de viață trăită și nu visată sau închipuită pentru a aprecia acest film. E nevoie de experiențe sfâșietoare și de eșecuri asemenea pentru a înțelege că, vorba lui Kafka, și atunci când câștigi, de fapt, pierzi.

Cadrele sunt extrem de strânse, astfel încât am putut să văd fruntea actorului principal doar de patru ori într-o oră și jumătate. Într-adevăr, se poate argumenta că acest stil regizoral întregește filmul și acompaniază numeroasele metafore din el, și înțeleg că viziunea artistică este esențială, dar care este bariera între a-ți hrăni propriul ego creativ și a incomoda persoanele care vor să îți vadă proiectul?

Cu atât de multe lucruri evidente, (…) pe măsură ce timpul trece, tensiunea filmului scade în loc să crească, limitând eficiența scenelor lungi și prim-planurilor – cu câteva excepții importante.