Cel puțin în această etapă a creației sale, bine instalat în acea zonă a realismului luată în stăpânire, cineastul – departe de a bate pasul pe loc – forează tot mai adânc. Undeva, la un capăt numit Sieranevada – fascinant, spectacolul vieții care se scurge printre degete, tocată, mărunțită de incapacitatea noastră, a oamenilor, de a-i pricepe înțelesurile, dincolo de întâmplările cotidianului.

Imaginea, muzica și sunetul sunt într-adevăr excelente, iar imersiunea, așa cum spuneam și mai devreme, este perfectă și s-a văzut clar viziunea regizorală a lui Puiu.

Faptul că, după aproape trei ore petrecute cu aceste personaje, care s-au adunat la un parastas într-o după-amiază de ianuarie, spectatorii sunt atât de încărcaţi de ele, de marotele şi manierismele lor, de bubele lor metaforice, mai ascunse sau mai la vedere, atestă calitatea realismului lui Puiu.

Felia de viaţă din acest film are atâta autenticitate oferită de umorul acidulat, încât la final nu îţi vine decât să te miri de faptul că ai putut avea răbdare să vezi până la capăt un film ce durează cât un blockbuster, dar în care povestea captivantă este înlocuită de fluxul discuţiilor spontane, ce par improvizate.

Dacă pare că îi lipseşte sensul urgenţei şi umorul tăios consistent din Domnul Lăzărescu, poate fi în parte deoarece filmul precedent a setat un nivel foarte ridicat nu doar pentru Puiu, ci pentru întregul Nou Val românesc.

Familiar în cel mai bun sens, în timp ce oferă o percepţie fascinantă asupra naturii umane, a identităţii şi a metehnelor.

Deseori excelent, uneori puţin redundant.